Poate, cand incepem sa ne aducem aminte cu “poate” inseamna ca regretam ceva. Poate am fi putut ajunge pe luna direct din patul nostru de o persoana. Poate am fi putut termina dragostea din lume, desi se spune ca e inepuizabila. Poate am fi furat stelele si altii ar fi ramas fara ele. Poate am fi reusit ori poate am fi esuat. Asa raman unele povesti neterminate. Tu ramai in veranda asteptand, eu in casa, intr-un drum nesfarsit catre tine. Mi-e frica sa ies si sa nu te gasesc asteptandu-ma. Doar te aud mereu strigand dupa mine. Daca o sa vii sa ma iei de mana, o sa te cred pe cuvant, si sigur nu-ti va mai fi frig. O sa-ti pun salul pe umerii goi, acolo unde curcubeul se intinde. Ochii poate o sa-i vad asa cum sunt ei, desii, sunt sigur ca verdele asta smarald , e mult mai deosebit ca toata marea albastra. Ma intind pe pat, luna e noua, e un fir de par de aur asa cum il aveai tu candva, atunci  cand dansam in mijlocul strazii intr-o seara de octombrie. Sub luna, e Marte, planeta mea Rosie, intr-un alt colt e Venus, planeta ta. Acum sunt batran, cu mult mai batran decat atunci cand am povestit. Si cu mult mai batran decat atunci cand am facut plimbarea asta prin casa noastra.
Cu bine Verde, te astept in Rosu. Nestins.

Piatra Lunii sta pe o carte, si toate iti erau atat de previzibile. Tot ce urma sa intre in posesia ta, tot ce urma sa iti daruiesc, tot ce urma sa fac pentru tine primeai de parca iti spunea cineva inainte ce o sa urmeze. Poate pentru ca nu te asteptai vreodata sa treaca ceva timp si sa nu primesti nimic, poate pentru ca nu asteptai lucruri urate si pentru ca primeai mereu ceea ce era de asteptat pentru tine, treceai atat de usor peste tot.Cartea. Cartea pe care se sprijina Piatra Lunii , am cumparat-o intr-o duminica de primavara cand incepea pamantul sa miroasa a verde si respiratia cerului aducea cu respiratia ta de seara. O carte despre dans. O carte despre ceea ce faci tu traind. Din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Si de atunci cate razboaie au trecut neconsemnate de istorie. Cartea asta avea copertile murdare de cerneala si miroasea a podea veche de scena. Cand ai deschis-o prima oara au tasnit pasi de dans de printre randuri si tu nu te-ai mirat ca de fiecare data, ai inchis-o repede si repede ai aruncat-o intr-un colt al mesei. Ti-ai aprins o tigareta si te-ai uitat in gol pe fereastra ceva vreme. Dupa primul fum, pe care ai tinut sa mi-l dai in ochi ai spus ca te-ai plictisit. Nu voiai ceva, parul iti mangaia umerii , eu ramaneam stingher pe scaunul mic si tu te jucai cu mine. Ma simteam ca un vultur prins intr-o cusca si care nu se mai zbate. Tot tu imi dadeai drumul sa zbor cand imi dadeai un sarut, cand ma strangeai in brate si simteam tremurul ala de 17 ani desi noi aveam pe atunci 2 zeci si… si verzuie iti era privirea. Drumul meu prin casa continua si tu n-ai sa stii ce se ascunde in spatele fiecarui lucru care a ajuns la tine cu bine. Tu stiai la vremea aia doar ca lumea e a ta si ai tot dreptul sa o primesti intr-o zi in care eu o sa gasesc poleiala sa ti-o pot impacheta. Asta imi spuneai din priviri si din atitudine, pentru ca nici acum nu inteleg de ce spuneai ca vreau totul sau nimic si te sperii… iti dadeam cate-o cireasa si tu fugeai. Cand tot ce ai primit pana acum e nimic,  o cireasa inseamna totul? Nu , eu nu am sa stiu. Macar sa zambesc, nu vreau sa iti aduc ceva din obligatie ori din inertie. Nu am facut-o niciodata.

Drumul nostru continua anevoios, erai copila mai mult decat femeie, doar inima stia ce voia, ratiunea voia sa mai hoinareasca. Asa ni se intampla tuturor, parem nehotarati, pana sa luam o decizie, pana sa inceapa sa ne placa Da sau Nu mai mult decat balanta care te duce spre nimic. Tu te umblai prin taramul inimii mele, un camp deschis in care poti face ce vrei, prin care poti alerga, pe care il poti ara, il poti cuprinde , dar doar cu inima. Nici eu nu-l inteleg, nici acum as spune sincer. Cine poate intelege inima? Cine ajunge sa o inteleaga catusi de putin e rugat sa o respecte si sa nu o minta. A-ti minti inima e o inalta tradare. A minti in general e o tradare. Dar sa nu uitam ca orice are o indreptare , sa nu uitam si sa zabim, sa nu uitam si sa nu tocim sensul indreptarii noastre. Eu inca nu am ajuns cu salul la tine, copila mea iubita, m-am oprit cu privirea spre cutia ta bijuterii. Piatra Lunii. Un cristal care domoleste si un mustang, pe tine nu te-a oprit atunci. Tinusem cristalul asta in tot timpul in care nu ai fost langa mine si il strangeam pana imi amortea mana. Puneam in el tot dorul pe care ti-l purtam, toata dragostea. Am cumparat-o de la un batran , pe care nu l-am mai vazut vreodata, asa cum am cumparat si moneda mare de argint  din care tiganul batran din targ ne-a facut doua verighete, pe loc. Batranul asta tinea cristalul asta ca pe o avere . Mi-a spus ca dupa ce pleaca din palma lui poate pleca si el dupa cine a pleacat sa-i faca drum printre nori. Atat mi-a spus si tu nu ai sa stii sensul asta pentru ca umbrela mea te-a tinut sa vezi ca La vita e bella . Nu asa ti-am promis soptit intr-o noapte in care dormeai? Cristalul asta e altfel acum, e linistit si pirita din varf aproape ca e aur, dimineata daca te uiti la ea in lumina de rasarit iti zambeste si iti da o sclipire in ochi pe care doar eu o vad in plinatatea verdelui tau. Acum abia se zareste in crepusculul de seara, stelele se aprind una cate una, tu aprinzi felinarul din prispa.

punct

Cateodata aveam nevoie de tine si tu nu stiai. Aveam nevoie de ceva mai mult decat un semn, pentru ca veneam tare nemancat si tare insetat cu acel ceva care nu are gura de acel ceva ce nu e de mancare si tu nu stiai asta, nu o stii nici astazi. Acum e seara si au trecut zeci de ani de atunci, pentru tine erau nimicuri, pentru mine adevarate furtuni care lasau campul gol, fara recolta. Furtuni de vara. Imi palc foarte mult, si nu am stiut pana atunci ce inseamna furtuna pentru camp, pentru roade. Imi aduc aminte doar campul din fata casei unde am stat in adolescenta, cerul se innegrea, batea vantul din ce in ce mai tare, ma facea sa imi strang toate hartiile si cartile de pe masa din gradina, una o lasam acolo sa fie purtata si zdrobita de ceea ce urma. Mirosul de ploaie, aerul plin de praf si bubuiturile inlocuiau toate spectacolele de la care lipseam din pricina banilor. Se pornea vuietul ala grozav si picaturile de apa imi bateau acoperisul casei . Ma asezam pe spate in camera mea, imi tineai fereastra putin deschisa cat sa simt mirosul ala care seamana cu parfumul tau si tu nu stii nici astazi ce mult mi-a lipsit intr-o seara mirosul furtunii de vara, caci furtuna de vara nu va stii niciodata ca cineva o admira si ii duce dorul, ii simte nevoia. Continutul , ropotul si urletul ploii ma asurzeau si credeam ca va fi ultima furtuna , ca o sa pice pe mine acoperisul si o sa mor erou, ca ma vor scoate de acolo de printre panze si hartii si cine va mai fi ca mine? Si acum stiu ca eroii sunt singuri, infometati si insetati si singura bucurie e a celor ce ii admira. Ei nu vor fi niciodata fericiti, pentru ca atat de rar se gaseste cineva sa stea langa rana lor. Au un dor nesfarsit pe care iarasi doar rar se gaseste cineva care sa il accepte . Si atat de rar cineva care sa se bucure de el. Gaseam in toate astea un spectacol de neinteles la varsta aia. Apoi mi-a trecut adolescenta si aproape uitasem de visul meu de atunci. Te-am intalnit pe tine dupa ceva vreme si mi-am amintit ca nu asta e drumul meu, si tu m-ai salvat, intr-o buna zi mi-ai acceptat dorul, mi-ai acceptat modul meu de a te face mireasa. Atunci a fost a doua mea nastere si tu nu ai sa stii pana cand nu ne vom giugiuli pe creanga copacului din spatele curtii. Pana cand nu o sa iti vezi aripile, atunci o sa ti le traiesti, acum, desi ai o varsta onorabila ca si mine (asa spun copii) esti la fel de copil si nu accepti ca eu te vad altfel si albastrul e verde si iarba e  un pat albastru care seamana cu marea . Imi era rau atunci si nici acum nu stii ca erai importanta din primul minut si … ai aparut. Drumul continua

Am venit intr-o dupa amiaza ploioasa la tine. Mi-ai facut cu mana de la fereastra , si nici asta nu stiai, dar tot prima oara se intampla pentru mine . Da, prima data cineva din viata mea imi facea cu mana de la fereastra si nu stiu daca stii ce sentiment am avut. Ma asteptai asa cum voiam sa fiu asteptat. Cu o imbratisare interminabila, si cine nu a avut parte de asa ceva nu are cum sa inteleaga, m-ar putea acuza de dulcegarii, de parca cineva te obliga sa traiesti limitat in reguli de lemn, in cuvinte de lemn si suflet de piatra. Tu nu stiai inca ce simti, eu speram la ce e mai bine. E atat de usor sa abandonezi, sa-ti vina sa te dai cu capul de pereti, sa fugi, sa vrei putinul sec. E atat de usor sa alegi altceva, sa vrei caldura celui de langa tine si sa-ti ajunga fara multe intrebari. E usor sa ai regrete, sa spui ca esti obosit, ca nu mai poti, cu alte cuvinte spui si ceri sa fi lasat in pace. Aveai un soare in priviri, tu nu stiai de el, era un spectacol acolo la tine si ochii iti devenisera un cer verde doar pentru mine. Tu nu ma credeai ca asa vad eu lumea ta, altfel, si ma intreb si astazi daca a fost un semn sau doar o intamplare. Nu pot sa trisez, albastrul din ochi nu ti l-am vazut niciodata. Ne-am prostit prin casa, ne-am alergat , ne-am ciupit pana ne-am lasat semne. Am tinut sa afle toata strada ca stii sa te bucuri si te-am tinut la fereastra deschisa si am tipat cat am putut ca ai reusit! Se uitau toti trecatorii aia grabiti, facusera ochii cat cepele , credeau ca urmeaza sa te arunc de acolo, sa-ti dau vreo palma, noi le-am dat un ras zdravan si o dezamagire probabil. Cine stie ce-i in capul lor spalat la masina de spalat creiere.  Tu nu ai sa stii ca te-am tinut de aripi atunci , te zbateai intr-una si nu stiai de nu scapi. Si in amiaza aia ploioasa am aflat ca iti poti intinde aripile si poti obosi foarte repede. Am plantat un copac care tot creste si care acum se vede in spatele curtii, acolo o sa stam sa ne ciupim dupa ce lumea o sa uite de existenta noastra. Suntem trecatori, dar nu muritori. Atunci o sa-ti spun toate acestea pe care nu le stii, si cel mult o sa ma mangai cu aripile, ori o sa ma tii cateva minute in spatele tau pentru ca tu o sa zbori mult mai frumos decat mine. O sa vorbim pasareasca pentru altii. Acum trebuie sa-ti aduc salul , soarele tot apune, pasarile isi cauta cuibul.

Iti daruisem atat de putin din mine. Venisem intr-un suflet intr-o noapte sa te vad, bucuros de bucuria ta care a trecut atat de repede. Venisem sa ma ma vezi, pentru prima oara in viata mea, nu venisem ca eu sa vad. Tu nu ai sa stii lucrurile astea, pentru ca mereu ti-a fost frica sa privesti marea de la picioarele tale, desi tu mergeai demult pe apa. Ce o sa te faci cand o sa-ti dau drumul? Mi-ai spus ca stii ca innoti. Cu raceala aisbergului care a spintecat un vapor si sute de destine. Invatasem ca primesti ceea ce meriti. Tu nu credeai ca meriti . Tu din cauza fragezimii te speriasesi si erai gata gata sa fugi, sa ma faci si pe mine sa fug. Te-ai oprit la timp si m-ai tinut langa perna ta. M-ai tinut strans de mana si nici putere sa plangi nu ai mai avut. Priveai partea alambicata a situatiei si am ramas iarasi sa visez pentru amandoi. Sa cred si pentru tine ca si pana acum. Sa redevin ceea ce eram cu niste nopti in urma. Centrul pamantului tau. A urmat o noapte tacuta in care te-am sarutat pe umar, o dimineata in care nu te-ai intors spre mine si o zi in care abia cu niste minute putine inainte sa ne despartim mi-ai zambit. Nu eram in competitie cu tine, puteam exista unul langa altul fara sa ne anulam. Puteam sa invingem miscarea de revolutie a pamantului Impreuna. Puteai sa fi tu fara sa ai teama . Au trecut niste nopti fara mine pana ce ai inteles ceva si starea ta de frica se adancea. Doua sentimente sunt pe lumea asta , restul sunt derivate . Iubirea si Frica. Daca frica incepe sa intreaca iubirea … ti-am explicat in scheme de fizica si matematica pe care nu le-am inteles vreodata. Dar tu le-ai simtit. De atunci nu am incercat sa mai smulg ceva de la tine, si camera noastra de zi nu e asa spectaculoasa ori bogata in detalii. Doar soarele-rasare tine loc de amintire si cladeste prezentul. Simt briza de seara tot mai mult, perdeaua de la usa flutura ca si cum ar asculta o lucrare de Mozart (compozitorul pe care nu l-ai inteles tu niciodata si eu nu m-am suparat catusi de putin, chiar daca tu credeai asta) . Salul tau parcurge cel mai lung drum din istoria omenirii. Greierii canta , Venus rasare, tu ma strigi si nu, nu o sa intelegi niciodata ca strigatul tau e ca un clopotel ce se aude cand la masina de scris ai ispravit un rand genial… vin acum, probabil iti e racoare.

Poate ca serile fara tine de atunci erau prea lungi, acum sunt prea scurte. Nu stiu ce sa cred despre Timp, e foarte frumos si atat de neinteles. Nu inteleg spre exemplu cum apune soarele in seara asta, si nu inteleg drumul asta atat de scurt , de afara in dormitor. In casa incepe sa se simta racoarea si mirosul de iarba proaspat tunsa. Nu stiai ca parfumul are culoare. Am inteles ca trebuie sa te fac sa vezi si tu, altfel o sa pierzi o buna parte a culorii. Pe atunci am fost tare trist de neputinta mea. Nu eram capabil si m-am tot gandit, eram cu picioarele in pamant, era decembrie . Pamantul era cald. Ca un bot de caine dragostos. M-am descaltat. Atata liniste din pamant iesea. Atata cata iese din tine cand zambesti. Am inchis ochii . Aveam mirosul tau in plamani, mirosul pielii tale, al buzelor, al parului, al miscarii tale in jurul pamantului. Si toate imi erau culori. Si eu aveam tema de gandire, si asa imi venea in mine sumedenia de culori iesite din toate colturile mintii, din toate crapaturile pamantului si firele uscate de iarba. Mi-am adus aminte de primul nostru sarut, nu stiu daca tu ti-l mai amintesti, incercam din rasputeri sa te fac atenta la ce imi doresc (nu am reusit niciodata) , mai aveam putin si faceam tumbe in mijlocul strazii,as fi scos o pancarta pe care sa fi scris SARUTA-MA, as fi umblat in fusta pe frigul ala doar ca sa primesc ce imi doream atat de tare. Tu pusesei mana pe un caine si eram gelos pe el, pe mine de ce nu?? Te tot foiai in haina ta cu gluga ce mi-a dat atat de mult de furca toata iarna, aveam impresia ca cine are haina ca a ta esti tu, si mi se parea ca imi faci mereu surprize si vii la mine acasa pe nepusa masa. Aveam o vecina care avea o haina identica cu a ta, era sa o ciupesc in scara blocului si sa-i spun Bine ai venit! Da, primul sarut a avut culoarea soarelui rasare. Te-am tras de gluga usor, cu inima cat un purice de purice, si mi s-a parut ca se invarte pamantul ca incep masinile sa claxoneze de bucurie, ca vine cainele inapoi si sare in doua labe ca un caine de circ, ca toate blocurile au aprins lumina si sar artificii ca de revelion. Soarelui rasare. Mirosul asta are culoarea soarelui rasare. Asa ca nu puteam altfel sa te fac sa intelegi. Am adus sfoara, o toporisca, si m-am pus pe treaba. Am pus in pamant tarusi, i-am legat cu sfoara si am facut casa. Am masurat cu piciorul , ca in curtea scolii terenul de sport. Ca pe maidan terenul de fotbal. Imi placea la nebunie, parca vedeam deja zidurile. Am facut atunci prima schita adevarata direct pe pamant, si am pus caramida primita de la tine la intrare. Aici am si facut casa asta, imi aduc aminte ca acum unde sunt acum, m-am trantit in iarba acum cateva zeci de ani in urma. Si mirosea a Soare Rasare, mirosul si culoarea primului sarut. TI l-am adus mereu in tine prin constructia asta micuta, care e ca un Rasarit, pe acelasi deal, pe acelasi loc in care te visam cu ceva vreme in urma. Asta e primul pas din hol in sufragerie.

M-am oprit  in holul mic. Pe perete e biletul scris pe genunchi intr-o seara de ianuarie, nu mai tin minte data, oricum nu e importanta. Era prima seara in care nu te vedeam, dupa ce intrasei pe taramul meu. Era o seara petrecuta in zbor deasupra oceanului, fara petic de pamant la orizont. Eram in tramvai si vatmanul inventase noi statii, drumul era lung prea lung pe sine. Iti spusesem sa vii la mine, tu mandra si usor speriata ai zis ca nu. Eu visator, am crezut ca o sa ma astepti acasa. Si aveam starea aia din copilarie, cand stai in pat si te prefaci ca dormi, si nici ochii nu stii sa-i tii bine intredeschisi, ii incordezi tare in asteptarea lui Mos Craciun in seara de ajun. Intr-un final adormi si abia dimineata visul e indeplinit, dar nu stii cum s-a petrecut… . Biletul asta care acum sta lipit pe perete l-am scris pe genunchi, nu mai aveam hartie si doar realismul m-a salvat, intr-un buzunar aveam un petic pe care era scris programul de la servici. L-am gasit ca un pamant intre ape. Imi sunau in cap tot felul de cantece, toate preferate, unele alterate altele nesuferite. Tramvaiul isi facuse treaba, m-a gazduit pana mai departe decat trebuia, uitasem sa cobor. Apoi am schimbat cu un autobuz ce mergea la capat. Asta a fost norocul meu,   la capat  a claxonat soferul, si-a ridicat mainile,  “e ultima bre!”  Am intrat pe alee si nu-mi venea sa urc . Imi era teama ca nu ai sa fi. Pana am deschis usa mi-a luat ceva . Mos Craciun nu a venit. Nu am crezut deajuns in el? M-au trecut naduselile(cum te trec vara in Bucuresti in autobuz la ora de varf), spirit grav ce sunt si acum, asa am fost de mic. Ma bucur ca la un moment dat ti-ai dat seama si ai avut grija de mine. Acum imi dau seama ca ai si tu timpul tau. M-am pus in fund si m-am apucat de lucru , aveam panzele imprastiate urma sa fac o expozitie . O gandisem eu asa in adolescenta mea, sa te fac sa fi mandra de mine. Nu mi-ai arata niciodata asta si tot incerc de atunci sa-ti dau motive reale de bucurie. Am incercat sa deschid sticla de vin vechi pe care am zis ca o sa o deschid la primul copil, se pare ca ea era mai matura si mai constienta de asta, s-a rupt tirbusonul. M-am pus pe lucru, am mangaiat panzele cat sa le dau viata. Am avut noroc, poate ca de se deschidea sticla iarasi stricam cateva lucrari. In rest, cateva cuvinte scrise si lipite pe perete, o lipsa de supriza . Nimic fatal, eram copil si nu stiam prea multe. Sunt zile care trec fara sens din pricina unui consens. Salul tau vine tardiv, trebuie sa trec prin camera de zi, prin sufragerie…