Filed under: Uncategorized
ma tot umblam prin josul norilor albastrii obositi de atata toamna prea devreme sosita
si tot asa umbland si inspectand bordurile avare de domne si de scumpe domnisoare si de capete obosite si bolnave,am ajuns intr-o gara, o gara plina de lume colorata. atat astepta gara si trenul ,sosirea mea. m-am dus la casa de bilete cum fac uneori din obicei sa intreb care e primul tren care pleaca spre unde. pleca spre munte, iar casa mea e in drumul muntelui, in valea lui fantastica, prelungirea unei rochii. am cerut biletul, biletul spre paradis, mi-am cerut scuze si-am zambit catre domna de la ghiseu care nu stie ce-i paradisul pentru ca il are deja ma gandesc.
ajuns in tren ma imbat cu soarele din campul batut cu viteza si gafaieli nebune,rafale de vant si de lumina, rafale de miros de motorina.niciodata nu a mers trenul asa.asa merge mereu. niciodata la fel.
am mers pe jos o data ajuns in orasul meu plin castani (pret de un bulevard) .l-am taiat de la sud la nord, nordul, nordul imi ofera lumina cea mai buna in atelier, acolo unde recreez suflete pe panza si imi da dumnezeu de inteles ca nu-mi iese.
in pat, ma tavalea o intrebare.nu stiu cu ce sa o compar, cum tragea de mine… cert e ca nu ma lasa in pace. de ce sunt acasa cand sunt la fel de singur? intrebarea tot continua sa ma traga spre ea, devine din ce in ce mai periculoasa si vine raspunsul printr-o cale neomologata in cuvintele mele. calea prin care voi acum cititi .
acum trebuie sa stiti ca eu am avut prima cerere in casatorie pe la 4-5 ani. eram pe scara sub un bec spart. era vara. era iarna pe scara. asa e copilaria la bloc. multa se desfasoara in scara pe o patura, ori pe o foaie de ziar gasita ce tine de cald sub fundul netabacit de copil. era vara. si eram tare hotarat sa “o cer de nevasta pe Nicoleta mama!”, acum am citat din mine . asa i-am spus mamei inainte sa ies afara, asta am facut afara. desi ,era tare trist pentru mine ca nicoleta nu era andreea cristiana dumitrescu. eram ferm convins ca oamenii nu se pot casatorii decat daca pe numele lor e in oglinda… intelegeti voi.incapatanarea si coarnele mele de berbec ieseau usor la suprafata. si mama trebuia sa stie una ca asta ,ca da, eu o vreau pe nicoleta de nevasta! nu mai aveam mult ,trebuia doar sa zica da si gata.imediat devenea o andreea. stiu ca m-am certat cu florinel zis si flocea (era cam cret) si i-am zis ca eu o vreau de nevasta. era vecinul meu si el,eram prieteni buni pana la ea!l-am impins, asa de hotarat eram. m-am dus pana la ea pe scara si acolo am fost cum nu mai sunt astazi, asa curajos pana la extrema. nicoleta mi-a spus atat :
ssst! ai rabdare!… si cu degetul la gura mi-a zambit
Iata, au trecut ceva ani de atunci… vreo 18 si chiar acum ,in momentul asta am reintalnit-o pe Nicoleta. Vreti sa stiti ce mai e cu ea?
Sssst! aveti rabdare…
2 Comments so far
Leave a comment
Eram copii si ne jucam pe strada, ne inveleam in bucati de soare si in zambete, credeam ca lumea e a noastra. Acum am crescut, vedem lumea tot in culori,dar e altfel.Lumea nu se mai intinde de la scara ta pana la scara mea. E a tuturor si a nimanui, pentru ca acum ne ghidam fiecare miscare dupa legile nescrise ale societatii. Le aplicam fara sa le gandim.Femeia de la ghiseu probabil ca nu o sa zambeasca niciodata inapoi unui client visator, pentru ca ea a uitat demult ce inseamna sa fugi si sa te joci, sa pleci si sa descoperi.
Comment by Cristina 10.08.08 @ 1:55 pmLeave a comment
Line and paragraph breaks automatic, e-mail address never displayed, HTML allowed:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <code> <em> <i> <strike> <strong>
Ma bucur ca nu te-ai mai incurcat in dantela de vers alb, din cand in cand e bine sa te invelesti in impletitura de naratiune si sa-ti aduci aminte ce bine era vara, cand erai copil.
Comment by Stef 09.29.08 @ 5:44 pm