- Vine furtuna in seara asta! Sa aveti grija sa inchideti ferestrele bine, adica sa puneti zavoru’ ca de inchis le inchideti cred, ca doar nu o sa muriti de frig, da’ a zis mai devreme la radio ca vine ceva de pe mare…

Ma uit pe ferestrele astea imense, la cerul care se intuneca dinspre mare. E vanat, nuante de rosu tulbure ca un izvor de sange. Asemenea cer am vazut intr-o dimineata de iarna in care visul meu tulbure era real. Aveam cativa ani , poate 4 , nu importa cati. Mi-a taiat visul o pasare neagra, imensa , peste toata zapada maidanului din spatele blocului. Curgea din cerul ala atata zapada deja murdara, atatia fulgi rari, ingeri cazuti din rai. In casa, bunica-mea a tras jaluzelele in sus de sfoara lor alba, si atunci am vazut pasarea imensa, neagra. Atunci am vazut atata zapada gri, atatea pasari cati fulgi, atatea pauze acre intre ingerii cazuti din rai. Am ramas uimit, pentru ca si acum mai sunt uimit si cred ca asta a fost primul meu vis realizabil. Mai ales ca nu am facut nimic. Doar m-am trezit. Bunica-mea mi-a indeplinit primul meu visu prin clipa in care m-a trezit, prin clipa in care jaluzeaua s-a ridicat ca o cortina de teatru antic. Clipa.

-Vine Ulise doamna! Ii spun eu cu mana in barba, sprijinindu-ma pe zambet.

-Cine ? Asta ce mai e ?     

-Taci! Imi pune mana la gura si rade si ea, de parca cine stie ce prostie as fi spus.

-Da’ va rog io sa aveti grija ca daca ploua iar intra apa ca de la voi din camera s-a mai scurs o data !

-Avem toata grija din lume, stiti cum? De parca am pazi cutia Pandorei!

-Cutia cui ? Asta cine mai e domne ca ma zapaciti de tot! Io ii cunosc ?

-Rude mai vechi de-ale mele! Iar imi pune mana la gura. Da’ daca intra apa avem un vapor de hartie si am auzit ca aveti mult aer in camera deci ne tine la suprafata!

Se aud tunete. Ma ia in brate. Inchid ferestrele cu zavorul. Intra vant prin toate colturile iar patul tremura. Nu mai avem curent, se stinge lumina pontonului. Se opreste pick-up-ul . Acul discului ramane intepenit. Ma pune sa-i cant ceva , orice numai sa nu auda cum zbiara marea. A spus ca seamana cu o mama ce-si pierde copilul.  Marea e  sfasiata in bucati si improscata pe zidul motelului asta. Zbiara de durere, sau ne face in ciuda. E puternica si multa.

-Vreau cafea cu lapte, asa cum era sapca soferului. Imi dai?

-Pai nu e dupa mine, daca vrei neaparat stii ca o sa ai cafea.

-Trebuie doar sa-mi doresc, stiu povestea da , da’ nu vrei tu sa intram pe ponton aici sa  bem o cafea cu lapte? Ca eu chiar imi doresc, si mai am croissant de la Paris.

Scoate din buzunarul ei larg o bucata de hartie mototolita, asa strangatoare cum e, grijulie, imi rupe din croissant o bucata si am cedat. Poate are dreptate, ar trebui sa ma gandesc si la asta. In fond, daca ea se gandeste si are grija, eu de ce sa o mai fac? Asta e un aspect pe care ea nu il intelege. Si ne asezam la o masa de lemn imbracata intr-o panza aproape alba. Si dorinta ei devine realitate, avem cafea cu lapte. Imi place locul asta, imi plac mesele tocite, servetelele albastre, lumina de lapte si cafeaua turceasca tare. Imi place doamna asta care se uita in aparatul radio ca intr-un televizor, imi place ca muzica de aici se aude doar de la mare si vapoare. Miroase a sare, a verde si lapte cald intr-o galeata de lemn. De acolo ne-a pus noua in cani, cu un polonic argintiu . E putin plinuta si pescarul care tocmai a intrat a ciupito de fund dupa tejghea. Rade, e rosie ca o rodie la fata, il impinge putin , ii face un semn de invitatie nustiuunde. Noi ne sprijinim figurile proaspete, ne citim stirile in ochi, ne mancam din palma vise. Imi place cand e linistita, cand merge pe mana mea fara sa ma intrebe daca am umar. Vantul vine o data cu vuietul plin al unui vapor. Imi scot din geanta aparatul de fotografiat. Ii fur si ei sufletul intr-o fotografie, se stramba. Scoate limba la mine. O intreb de doamna plinuta daca vine multa lume. Raspunsul ei imi da mari sperante, diseara o sa avem o camera buna. Poate o barca, de ce nu…  ne intretaie discutia o pasare alba. Aripi intinse, cer senin si multi caluti de mare cu stea in frunte

- Am ajuns undeva? ma intreaba impingandu-se in umarul meu fara sa deschida ochii

-Suntem, da, in drum spre acolo

Ne cerem scuze pentru neplacerile create, momentan se lucreaza pentru binele tuturor.

Ne scufundam, ne tinem de nas si ne ducem in jos, maine dimineata plecam din Paris si voi nu o sa aflati ce era sub apa

-Nu mai pot! Poate faci si tu un efort de intelegere!

-De ce? Incearca tu mai bine! Eu nu mai…

Se aseaza pe banca fara sa-mi explice in cuvinte ce simte. E seara, soarele imbraca cu ultimele raze cladirile inghesuite cu ferestre mici. Acoperisurile cad ca niste pleoape peste zidurile subtiate de vreme. Incet , greu oarecum , trag oamenii obloanele, unii dintre ei ies la plimbarea de seara. Unii isi beau vinul pe balcon. Balcoanele astea marunte pline de flori care anunta si ele toamna, balcoanele astea din care se scriu atatea si atatea povesti de dragoste. Precursoarele noptilor calde. Unele zvelte, altele batrane , toate stiu ca destinul lor e de a sustine viata in toata splendoarea ei. Imi par toate limpezi acum. E clar, nu mai inteleg nimic, iar Ea e o femeie. Ii spulbera vantul rochia verde-pastel desi i-am spus de atatea ori sa se imbrace bine ca nu stim cand ajungem acasa. E dureros ca nu pot sa-i spun nimic, la fel de dureros este ca uneori ii spun prea mult, iar eu, amaratul nu sunt decat un biet om, nu un atoate-stiutor. Prea mult ma dau barbat, prea mult nasc lacuri sarate cand imi intoarce spatele si … ramane pe banca. E adevarat ca viata noastra nu e deloc usoara pentru ea. Ma gandesc sa-i fac o casa, sa-i cumpar un petic de pamant pe luna sa stiu ca ea stie ca are ceva al ei unde se poate plimba dezbracata fara a se gandi ca cineva o vede. Nu stiu daca ma pot apropia acum de ea, are un diamant la ochi care se prelinge pana la glezna-i subtire si-nfrigurata. I-am spus ca maine mergem sa-i cumpar pantofi. Bine ca mi-am amintit. Ar fi mai bine sa-mi strang trepiedul, sa imi strang si panzele. Astazi nu am vandut mare lucru, nici fotografia nu a mers bine. Pe ea o ingrijoreaza asta, nu crede ca o pot imbraca in frunze cat ar clipi, iar bratele mele sunt mai ceva ca o cetate. Ea , e femeie. Ii tot spun, ea spune ca ma repet. Poate ca ar trebui sa mergem la motel. Dar poate nu am curaj sa ma duc la ea, la asta v-ati gandit? Poate si eu am nevoie de casa aia mica, de peticul ala de pamant, de camera mea a noastra si de o alta camera mai mica, o camera care sa astepte ! Nici la asta nu v-ati gandit! Imi strang totusi valiza. Inca nu stiu daca la capitolul curaj stau atat de bine, desi ceva bani am facut , nu multi dar ne ajung sa mancam si sa mai dormim la motel 2-3 nopti. Maine fiind Sambata vor veni mai multi oameni pe aici, abia astept sa rasune molcom piatra asta cubica, sa aud zgomotul tocurilor pantofilor de lux! O sa fac bani cat sa ne ajunga pentru o saptamana. Poate doua daca nu ne mutam iarasi la hotelul de 3 stele. Dar macar o noapte tot merita sa o rasfat. Mie imi ajunge camaruta asta, mai ales ca are vedere la alte camarute la fel de ieftine si pline de povesti patate cu ruj si parfumate de vin. Daca as judeca ferestrele vecine cred ca as inebuni. Ea imi inchide mereu fereastra si trage draperiile. Nu-mi displace, dar daca nu m-ar face indiscret as zambi cu toti dintii, asa, ma multumesc cu putin. Macar ma accepta, desi nu ma intelege. Bate vantul tare! Dintr-o data! Era sa-mi zboare esarfa de la gat. Iar alergam de bezmetic.

- Adio Paris!

-Cum? Tu ai vrut aici, ai zis ca in alta parte nu si nu si acum dupa ce am venit cu toate catrafusele, ma rog , cele doua valijoare, dar stai putin te rog frumos sa ma asculti nu inseamna ca nu te respect si nu tin la tine daca…

-Sssst! mi-a pus degetul la gura. Prostule… ce zici, Brasil?

Am facut o vitrina astazi. Nu stiu din ce material e, am adunat de pe marginea apei unde traiesc diferite materiale, unele mai ciudate ca altele. Aici gasesc mereu lucruri noi, nu pot intra in rutina, e de ajuns sa merg pe albia raului si totul se shimba pana ma inapoiez locului de sedere in cumpana. Vitrina asta are si o papusa de portelan, imi pare ca e de portelan, imi pare ca e de carne , nu stiu sa va spun exact din ce e, a luat nastere in vitrina pesemne, a luat nastere o data cu vitrina. E tare ciudat sentimentul de a o privi de la biroul meu vechi in stil baroc, biroul asta adus si el de apa, putin putrezit la baza. E inca tanar mi-a spus un trecator, oricum nu aveam de gand sa-l arunc pana la aducerea apei . De cateva ori pe an apa aduce obiecte gata facute. In restul timpului imi fac eu de lucru cate una alta pana iese la iveala o forma noua nemaintalnita. Intr-un an am primit un carusel vechi dintr-un targ. Probabil ca era venit dintr-un sat de munte, avea copii in el, se agitau si urlau cat ii tineau puterile, zgomotos le era zambetul. Dupa ceva vreme au venit si parintii lor dupa ei, toti s-au pus in apa si dusi au fost. Parca imi e dor, sentimentul era similar cu cel al papusii din vitrina, un sentiment de copilarie, de culoare si neajuns. Neajunsul de a fi altfel decat ei. Nu ma mai saturam sa ii privesc, bateam din palme la fiecare rotatie. Ei imi faceau cu mana, ne imprietenisem. Erau niste muciosi amuzanti, pe atunci nu aveam biroul asta, aveam o masa cu trei picioare din fier forjat. Eram fascinat de atata copilarie. Ne-am luat la revedere tacand. Apa nu sta nici macar o clipa. Poate ca e mai bine, asta numai apa o va decide. Pe Apa vine si soarele si luna. Pe apa vine barba mea tot mai deasa si ea imi aduce tocirea pantalonilor. Ea imi aduce biscuiti si tavi cu fructe. Apa asta ciudata acum mi-a nascut papusa pastelata. Nu stiu ce sa fac cu ea, sunt tare nehotarat. Ma apropii de vitrina, ma scarpin in barba si ochii mei se fac din ce in ce mai mari, mai mirati! Papusa asta vorbeste, o data la cateva minute la cateva priviri schimbate , ea scoate un aforism ciudat din care nu inteleg nimic, il simt doar ca pe un cui dureros de placut. Ma impiedic grabit de o piatra albastra. Ma asez pe alta piatra asezata in fata biroului .

-In momentul in care o sa ajung la Paris voi fi cea mai fericita!

Scurt, atat de scurt si atat de mirat am fost, cum stie ea de Paris cand abia s-a nascut? Mirat, incep sa-mi desenez iarasi casa pe care o voi construi atunci cand apa nu va mai trece pe aici.

-N-o face foarte mare. Fa-i o gradina frumoasa, cu multe multe flori puse aiurea!

 Iar a vorbit . E tare ciudata, ce poate stii o papusa nascuta-n vitrina? Incerc sa imi vad de treaba, obisnuit de atata vreme cu singuratatea si Apa , imi e greu sa aud alta voce, alta opinie, mai ales cu privire la visul meu.

- O sa imi lasi scrierile tale intr-un seif in banca, cu un cod pe care sa il stiu doar eu si cu tine!

-Ha! Da’ cine te crezi? in fond… m-ar scuti de treaba, eu as putea doar sa scriu si ea sa aiba grija de foi, intradevar nu ar fi rau dar nu poti fi prietenos cu o fiinta nascuta intr-o vitrina facuta cu mainile tale.Am simtit nevoia sa ma ratoiesc la ea, paream autoritar desi mi-a inmuiat inima, nici o papusa nu s-a oferit sa faca asa ceva.

- Viata nu e chiar asa frumoasa in satul asta plin de oameni tristi.

- Bine dar de unde ai tu habar de sat cand stai unde stai? 

O iesire nervoasa e de evitat in preajma unei papusi nascute din propria-ti vitrina. Din acel moment a tacut tot portelanul ei, toata asa cum era . Vitrina o tin in continuare langa birou, stiu ca iar ma voi aseza intr-o zi pe piatra din fata biroului iar ea imi va spune un aforism de care sa ma amuz fara sa ma sperii. Momentan o sa ma asez pe salteaua uda, tocita si ursuza. Vitrina o sa o trag langa pat, totusi vad luna din departare cum aluneca pe apa.
-

L-am asteptat degeaba-nu au fost elevi de serviciu, sau au uitat sa sune (ceea ce imi e greu sa cred, uitandu-ma putin in spate…in trecut)-nu importa asta. Intotdeauna am crezut ca e foarte bine sa ai un ceas. Drept urmare, mi-am umplut camera de ceasuri, nici unul nu merge bine ce e drept, dar nu conteaza asta, cert e ca secundele sunt aceleasi,  poate ca mai bine sa ramana un ceas in urma, in ceasul de pe urma. Ies din cancelarie,  ma duc spre sala de clasa unde urmam sa predau(e mult spus, eu nu predau, eu incerc sa ofer ceea ce se rupe din mine). Intru in sala de clasa , una oarecare, intrebasem un copil, probabil elev, unde trebuie sa ajung -  mi-a spus ca acolo unde mi-a fost dat sa fie. Era multa galagie, s-au tras perdelele. Ferestrele s-au inchis. Copii au incuiat usa, au pus cateva banci in ea sa o blocheze. Unul dintre ei s-a ridicat in varful picioarelor , a ridicat dictatorial mana dreapta, apoi a condus-o spre inima, incet, intr-un gest solemn de imparat. Poate prea incet pentru perceptia mea, mana micutului a fost dusa la inima. Ceilalti il aclamau , iar eu nu mai stiam ce sa fac ,nu ma asteptam la asa ceva. La un moment dat imi dau seama ca se intorc cu fata spre mine agitandu-si mainile in continuu, fara un sens . Se apropiau in mare viteza, iar in fata si spatele lor defilau mingii de circ, ursi de plus si un arsenal de jucarii. Ce pacat ca nu ma mai puteam bucura.

  In loc de catalog aveam in mana o pereche de tenisi chinezesti , rupti si plini de noroi. Genunchii inca imi sangerau, iar coatele imi erau si ele julite. Am vrut sa alerg  spre ei(incercam sa ma apar) dar am alunecat pe o minge de cauciuc. O aveam sub picior. Nu stiam despre ea. 

“-Gramada cere vaaaarf!!” 

Ridic capul de pe catedra, imi refac gulerul camasi. Plec spre casa, poate prind ultimul autobuz. Poate mai e deschis la patiseria de vis-a-vis de scoala. Poate mai au cornuri cu ciocolata.

Se insereaza

(fragment)

 In statie imi aprind niste ganduri (va asteptati sa fi spus tigari - m-am lasat de multa vreme, am vrut sa demonstrez ca sunt mai puternic decat par!) In autobuz vad aceeasi oameni de miercuri dimineata. Ne salutam in gand politicos “da-te mai incolo…n-ai loc de mine…iar te duci la munca? Tu? Ai baut asa de dimineata…o fi schimbul 3 dar…”. Suntem frati in autobuzul asta cu lumina slaba si perdele cu dantela. Ne e frica de sofer. Un barbat slab, uscat chiar, mai tot timpul nebarbierit. Figura lui prelunga si gura trasa care molfaie usor atunci cand rupe “un belet?” te fac sa te simti ca in gondola care trece pe lumea de dincolo. Din cand in cand avem impresia ca doarme, ne e teama sa nu-l trezim. Se sperie si trage de volan in toate directiile. Asa, are un inger langa ,il vedem adesea cum isi face eroic treaba-rezista la stress, rezista la mirosul de bautura si injuraturile de cele sfinte-aici se schimba la fata si plange. Drumul e cateodata mult prea lung si incepem sa visam care incotro, cu zgomotul motorului in fundal, cu mirosul puternic de alcool ieftin si motorina. Ma intalnesc uneori cu Nea’ Jean, o data la doua saptamani, face schimbul trei, e paznic la un liceu.Are cam 50 de ani, parul intr-o parte si o strunga mare in fata. Are ochi de copil si minte de drac, imbracat tot timpul cu “jiacheta mea-i de calitate mai nea’” .E mandru de “jiacheta” lui adusa de la turci in ’90 .Vine si imi povesteste diverse, nu adoarme si se simte apreciat. Suntem amandoi castigati. 

-Buna dimineata domnu’ profesor! Sa traiasca, iar la datorie? 

-Buna de dimineata nea’ Jean, sa fi sanatos si sa o duci bine ca esti om bun(se bucura mult cand ii spun asa, se simte important, mai ales ca se uita in stanga si in dreapta sa vada daca a auzit lumea) 

-Dom’ profesor,baiat bun (nu am nevoie sa imi intoarca replica,dar el o face mereu, si vede ca lumea se uita la noi ca la doi oameni buni-mai ales ca imediat dupa frazele astea imi spune pe nume si imi aminteste ca generatie ca a mea nu mai prinde el in liceu’ ala. Subliniaza faptul ca eram un soi de subaltern pentru el ! A fost paznicul liceului in care am invatat sa iubesc, sa creez linii si pete de culoare) 

-Ai vazut ninorocitii astia? 

-Da nea’ Jeane…(si il ascult asa tot drumul. Din cand in cand apara minoritatile sexuale, eu il contrazic si ii spun ca barbatul este facut pentru a fi langa femeie si vice-versa,el imi da apoi dreptate dar imediat imi spune ca daia e democratie! Il las in pace si ma uit pe fereastra-imi aduc aminte de toata dragostea sub forma de cerc ). 

-Sa traiasca nea’ Jean, sa fi sanatos ca esti om bun!La revedere, sa ne vedem sanatosi! 

-Si baiatu’ la fel! Sanatate! 

Ne luam la revedere la fel de galagios ca si la intalnire. Eu imi vad de vise pana la statia urmatoare unde trebuie sa cobor.

(fragment) 

si tot asa umbland si inspectand bordurile avare de domne si de scumpe domnisoare si de capete obosite si bolnave,am ajuns intr-o gara, o gara plina de lume colorata. atat astepta gara si trenul ,sosirea mea. m-am dus la casa de bilete cum fac uneori din obicei sa intreb care e primul tren care pleaca spre unde. pleca spre munte, iar casa mea e in drumul muntelui, in valea lui fantastica, prelungirea unei rochii. am cerut biletul, biletul spre paradis, mi-am cerut scuze si-am zambit catre domna de la ghiseu care nu stie ce-i paradisul pentru ca il are deja ma gandesc.

ajuns in tren ma imbat cu soarele din campul batut cu viteza si gafaieli nebune,rafale de vant si de lumina, rafale de miros de motorina.niciodata nu a mers trenul asa.asa merge mereu. niciodata la fel.

am mers pe jos o data ajuns in orasul meu plin castani (pret de un bulevard) .l-am taiat de la sud la nord, nordul, nordul imi ofera lumina cea mai buna in atelier, acolo unde recreez suflete pe panza si imi da dumnezeu de inteles ca nu-mi iese.

in pat, ma tavalea o intrebare.nu stiu cu ce sa o compar, cum tragea de mine… cert e ca nu ma lasa in pace. de ce sunt acasa cand sunt la fel de singur? intrebarea tot continua sa ma traga spre ea, devine din ce in ce mai periculoasa si vine raspunsul printr-o cale neomologata in cuvintele mele. calea prin care voi acum cititi .

acum trebuie sa stiti ca eu am avut prima cerere in casatorie pe la 4-5 ani. eram pe scara sub un bec spart. era vara. era iarna pe scara. asa e copilaria la bloc. multa se desfasoara in scara pe o patura, ori pe o foaie de ziar gasita ce tine de cald sub fundul netabacit de copil. era vara. si eram tare hotarat sa “o cer de nevasta pe Nicoleta mama!”, acum am citat din mine . asa i-am spus mamei inainte sa ies afara, asta am facut afara. desi ,era tare trist pentru mine ca nicoleta nu era andreea cristiana dumitrescu. eram ferm convins ca oamenii nu se pot casatorii decat daca pe numele lor e in oglinda… intelegeti voi.incapatanarea si coarnele mele de berbec ieseau usor la suprafata. si mama trebuia sa stie una ca asta ,ca da, eu o vreau pe nicoleta de nevasta! nu mai aveam mult ,trebuia doar sa zica da si gata.imediat devenea o andreea. stiu ca m-am certat cu florinel zis si flocea (era cam cret) si i-am zis ca eu o vreau de nevasta. era vecinul  meu si el,eram prieteni buni pana la ea!l-am impins, asa de hotarat eram. m-am dus pana la ea pe scara si acolo am fost cum nu mai sunt astazi, asa curajos pana la extrema. nicoleta mi-a spus atat :

ssst! ai rabdare!… si cu degetul la gura mi-a zambit

Iata, au trecut ceva ani de atunci… vreo 18 si chiar acum ,in momentul asta am reintalnit-o pe Nicoleta. Vreti sa stiti ce mai e cu ea?

Sssst! aveti rabdare…